Noi

Veniți, voi, părinți și străbuni

Să scoatem din măruntaiele pietrei cărbuni,

Să ne veselim în trosnet de jar

Și-n scrasnet de-amnar sa prefacem amaru-n cleștar!

Veniți, voi, copii și nepoți

Să prefacem norii în roți

Și-adierea de vânt în aripă,

Să țâșnim în văzduh în fiece clipă!

E duminică. Să pornească horele și să răsune doinele

Și cutezatori să-L poftim pe Cel Sfant

Să se oglindeasca-n Pământ!

Să se reverse prin mâinile prinse în dans și în vers,

Piscul de roua, lacrimă florilor de la munte la șes!

Reclame

Accident

Am mâna zdrobită

Și frica-mi dansează în oase.

E o frica sănătoasă,

Care mă coase.

Uitasem, Doamne, ce dar e a mea viață

Zilele, nopțile, le atârnam doar de un capăt de ața….

Durerea sleiește, dar uneori vine și ne trezește:

Din preamarire, din amorțire, din capricii deșarte, din autocombustia din adâncuri de noapte…

Ai nevoie să urli pentru un strop de adrenalină.

Ca inima să ți bată recunoscatoare

Într o altă dimineață senină!

Familia și statul

Când cineva își ceartă copilul e bine să stai deoparte. E bine pentru copil care ar deveni confuz și nesigur în fața judecăților relative ale adulților. E bine pentru toată lumea căci intruziunea în intimitatea vieții de familie generează reacții agresive. În învățăturile unui părinte către fiul său se concentrează întreaga sa ființă plâmădită deopotrivă din dragoste sau ură, din experiență, din cunoaștere și opțiuni valorice. Încercarea de a anula dreptul omului de a și apăra zestrea morală și spirituală o dată cu reproducerea biologică va stârni reacții furtunoase și violențe. Este tema cu cea mai mare forță de divizare și armare în societate. Nici un alt subiect nu este mai tulburător pentru specia umană. Însăși angajarea în dezbateri atât de intime, pe teme numite odinioară „rușinoase”, scoate la ivealăă ipostaze josnice ale naturii umane, cum s a întâmplat de curând în Brazilia.

Dacă vrem să evităm manifestările tăioase suntem nevoiți să mergem în profunzimea lucrurilor.

Pe fond, avem de rezolvat dilema milenară a relației omului cu natura, pe care o stăpânește, dar nu poate să i se sustragă. Este Omul Stăpânul absolut al universului sau există o voință superioară care l așează pe om într o ordine a creației menită să i descopere propriul rost? Oricare dintre marile curente religioase cultivă în om atitudinea pioasă, respectul față de natură și implicit față de propria sa natură. Nu este o orientare specifică creștinismului. Budismul are precepte cu mult mai mai protective și restrictive. Natura ocupă un loc aparte în orice religie. Doar civilizația moștenitoare a imperiului roman a privit cu dispreț. Miracolul naturii a devenit resursă și progresul tehnologic i a dat aripi de oțel și i a hrănit complexul de superioritate. Dacă Dumnezeu nu există atunci totul este permis. Voința omului nu mai întâlnește nimic în calea sa. Este atotputernică, își poate permite orice, poate îndrăzni orice. Cu o mențiune nu lipsită de importanță: voința semenilor. Aderarea la această opțiune existențială are drept consecință o continuă luptă pentru supunere și exploatare a naturii, o ancorare strictă în aici și acum, o trăire a moralității ca pe un capriciu sau o indulgență a puternicilor zilei. Problemele ecologice ale zilelor noastre, modificările climatice incontrolabile, politici de marketing care exacerbează sexualitatea și agresivitatea sunt consecințe ale autosuficienței omului. Este o opțiune valorică la un univers omogen, lipsit de sens, de verticalitate, supus hazardului și instinctelor luptei pentru supraviețuire. Sexualitatea își pierde finalitatea naturală, refuză procreerea și transformă trupul uman doar într un instrument spasmodic de nevoi din ce în ce mai copleșitoare. Psihologia a identificat demult și foarte clar efectele suprastimularii asupra receptorilor (deteriorarea, distrugerea) și „luna amară” a creșterii pragurilor senzoriale (o rătăcire în manifestări sexuale progresiv dezumanizante, pânâ la agresivitatea scăpată f de sub control). Vorba populară cu „hormonul care bate neuronul” e o temă interesantă de meditație.

Desigur, fizica învățată încă din gimnaziu nu l împiedică pe nici unul dintre noi să își bage degetele în priză. Cum nu cred că cei care nu l au descoperit pe Dumnezeu în propria viață îl vor descoperi în gâlceava socialâ stârnită. Orice situație care obligă la opțiune fermă e o ocazie de a ne cunoaște mai bine. Dar libertatea de conștiință ține nu de cadrul legal, ci de sinceritatea interioară, de capacitatea fiecăruia de a raționa (a judeca, a căuta adevărul) în loc de a raționaliza (a justifica, a și autojustifica) existența și propriile opțiuni de viață.

Ideologiile secolului trecut le aminteau celor slabi și prigoniți că sunt mulți și organizați vor fi puternici. Astăzi cei mullți de odinioară se încăpățânează să fie tot mai puțini printr o contracepție variată și liber asumată. Iar lupta care se dă astăzi nu este pentru libertate, ci pentru ocuparea instituției statului, adică a acelui mecanism social de forță, de control, în fața căruia individul se simte neputincios, copleșit, apăsat. În politică evoluțiile sunt sinuoase și dacă PSD l a lăsat scăpat pe dușmanul Traian Băsescu nu cred câ și va asuma martiriul pentru valorile creștine la judecata europeană. Se simte ceva din parfumul anului 2012, dar și din lupta interioarâ a guvernatorului Pilat. Desigur, Liviu Dragnea nu este Victor Ponta. Pentru creștinii cu ochii însângerați de Golgota „cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește târia”. Amin!

– Iubite!

Eu astăzi doar ți-am înțeles beția,

De astăzi spicul mândru îl aleg.

Îmi iartă răutatea și trufia

Și din piroane lasă mă să mă dezleg!

Și oi zbura cu a tale aripi calde

În zări de îndrăznețe amintiri

Voi cuteza să iau la rost tot alte

Posibile alei de trandafiri.

Căci spaima mea de spini demult trecut-a

Când răutatea lumii m-a-nvățat

Că rana care își găsește crusta

Te face deodată mai bărbat.

Mama și tata pentru tot ce mișcă,

Cu sufletu-ți în suflet vâlvătăi,

Nu mă mai tulbură a zilelor morișcă

Când zbor-mi lin topește munți și văi.

Iar pâinea mea e taina nunții noastre

Țesută-n lacrimi, în sudori și dor,

La țărm de mări, în seva zărilor albastre,

În șoapta serafimilor, în cor…

Harța

– Deși îmi dau seama că vin în contradicție cu spusele Apostolului (I Corinteni 6, 18 – 19: „Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său. Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-l aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?”), pentru care păcatul trupesc este cel mai compromițător și angajează complet persoana umană, cred că păcatul supărării și al enervării este mult mai grav. Insul care, într-un magazin, în autobuz sau în tramvai, ori la birou ori la o coadă se enervează și se răstește, insultă și-și iese din fire, nu numai că se dă în urât spectacol, dar se și rupe cu totul de Dumnezeu. (…)

(Crimele, furturile, depravările au o oarecare legătură cu nedreptăților și complicațiile lumii, harța însă nu.)

Supărările acestea – pe care nici nu le luăm în seamă, deși dacă ne ciocnim de ele ne ustură ca un coroziv – nu sunt de fapt simple supărări, ci dezvăluiri ale unei stări sufletești de neîmpăcată opoziție cu lumea creată de Dumnezeu; ale unei îndărădnice și imense îndepărtări de la recunoașterea deșertăciunii celor lumești. Dintr-odată cel din urma fleac ia proporții și prinde vâlvătăi și pune în cumpănă toată măreția facerii și toată bucuria de a trăi. Omul e ancorat în diabolism, prins în nisipul mișcător al mâniei gratuite. Vicleanul, aici, cu adevărat își merită numele, câștigă sută la sută și fără nici un efort.

Dar vorbele! vorbele acelea la nivel de mușcătură de câine ce se repede pe furiș, la nivel de lătrături chelălăite și colți arătați de dincolo de gard; care desigur nu stau în corelație cu involuntara îmbrâncire sau cotul atins în treacăt, ci sunt însăși vărsătura Satanei. Tocmai contrariul supărăciosului îl prezintă Sf. Apostol Iacov (3,2) drept pildă de urmat: „Pentru că toți greșim în multe chipuri și dacă nu greșește cineva un cuvânt acela este bărbat desăvârșit, în stare să se înfrâneze în întregime”.

De grele păcate avem a ne înfioară, pentru mine nici unul nu-mi pare mai străin de afirmația că împărăția mea nu este din lumea aceasta decât turbarea verbală a nervosului din autobuz.

– Gravitatea păcatului trupesc provine de fapt din ceea ce nu-i trupesc. Denis de Rougemont: Dacă sexualitatea ar putea rămâne pură, adică pur animalică, întocmai ca celelalte funcțiuni ale corpului, Dracul nu s-ar mai preocupa de ea.

N. STEINHARDT, JURNALUL FERICIRII, p. 341 – 343

Mea culpa, copii mei!

Zori

Am ostenit în lupta, dar zorii sunt aproape

Și atunci a mele lacrimi lumina ta o sorb

Cresc rădăcini în oase și șoaptele din noapte

Încarcă de culoare tot ceea ce-a fost orb.

Am coapsa sfâșiată, dar chipul de lumina

Într o strafulgerare în mine s-a întrupat

Și-atuncea tot, iluzii, și temeri, și a mea vină

Fără nici o sforțare din mine ai alungat.

Hai vino și durează în juru-

-mi strălucește!

Mă prinde în înaltu-ți covor de simfonii

În sfânta stăruință, răbdare și credință

Că peste rău și bine PUTEM a înflori!

LA PIAȚĂ

Ți-ai expus o bucatâ de cord în piață.

Voiai ca trecătorii să creascâ din frământătura de viață.

Să simtă cu vuiet cum vine iubirea în vine,

Să pulseze cu tine-n dorință și cu voință

Să semănați speranță și putință.

Dar oamenii treceau răniți și hămesiți,

Aveau colți ascuțiți și ochi obosiți

Și aruncau la margine de drum din tine bucăți

Ca să știe drumul spre casa, drumul de sânge prin bălți.

Ți-ai rătăcit dinți de oameni prin viscere

Și ți ai detonat puntea dintre emisfere…

Nu dați pâinea copiilor la lătrătoare!

Doamne, aveai atâtea mărgăritare!…